Taxa pe umilință: Cum ajuns sclavii unui sistem incapabil şi de ce mai plătim taxa pe salubritate?

 

Într-o perioadă în care conceptul de reciclare ar trebui să fie asociat cu grija pentru mediu și un pas spre o societate mai curată și sustenabilă, realitatea din România este cu totul alta. Introducerea taxei pe ambalajele reciclabile – sticle, PET-uri, doze de aluminiu și alte materiale – a transformat o inițiativă bine intenționată într-un coșmar cotidian pentru cetățeni.

Suntem nevoiți să petrecem zeci de minute, uneori chiar ore, la cozi infernale pentru a ne recupera banii pe care i-am plătit deja, în fața unor aparate de reciclare care, deseori, fie nu funcționează corect, fie sunt depășite de volumul mare de ambalaje adus de oameni.

În fiecare zi, la orice oră, cetățenii din diverse localități sunt văzuți așteptând la cozi interminabile, cu sacii plini de sticle și PET-uri. Nu contează dacă este caniculă, ploaie torențială sau viscol – oamenii trebuie să își suporte povara dacă doresc să își recupereze taxa pe ambalajele reciclabile. Este un peisaj care ilustrează lipsa de respect față de contribuabil și o dovadă că, în ciuda eforturilor personale ale oamenilor, sistemul este încă deficitar.